#61 Delegarea (I) parentala sau “las’ ca fac eu mai bine”

Cred ca delagarea este-, printre cuvintele cele mai suprautilizate in management (alaturi de viziune, obiective, deadline). Are interpretari multiple, fiecare intelege ceea ce crede si actioneaza in consecinta.

Cred ca este un cuvant suprautilizat teoretic si rar inteles cu adevarat: “a lasa oamenii sa-si faca treaba”.

In dictionar delegarea inseamna:

A transmite cuiva dreptul de a acționa ca reprezentant al unei persoane (instituții). A însărcina pe cineva, pe timp limitat, cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări.

In cartile de management delegarea inseamna:

A incredinta altei persoane o sarcina pentru care cel care deleaga ramane in ultima instanta raspunzator.

Cel mai adesea intalnesc doua forme de “delegare”: delegarea parentala si delegarea prin abandon.

Sa discutam stilul parental: tatal sau mama colegilor. Uneori managerii de top sau middle, simt nevoia sa isi stabileasca autoritatea, nu de la egal la egal, ci pe un nivel de autoritate care vine odata cu functia “eu am putere, deci faci cam ceea ce spun eu (pentru ca stiu mai bine)”.

Ce face copilul?Adesea nu isi face telmele, are nevoie sa i se spuna ce sa faca, cand sa faca si de ce e bine sa urmeze parerea parintelui; este controlat, se fac temele cu el sau pentru el (“copilul trebuie ajutat, nu se descurca fara mine”- spune parintele). Observam o oarecare lipsa de autonomie si independenta, care in consecinta atrage iresponsabilitatea din partea copilului (daca eu ca persoana nu fac/ nu termin nimic, nu am pentru ce sa fiu raspunzator: “nu e treaba mea”).

O astfel de gandire, in care copilul este angajatul, iar parintele seful, duce in realitate la o relatie dependenta sef-subaltern. Asta inseamna putine lucruri duse la capat de catre angajat singur, neincrederea angajatului in propriile competente (rezultate din ce in ce mai slabe, demotivatie).

Se intampla sa mai apara si angajati autonomi (copii independenti) care vin cu idei, se descurca singuri in majoritatea situatiilor provocatoare si au nevoie doar de o privire agera de la tine, care sa ofere un fedback incurajator sau constructiv. Uneori accepti si apreciezi acest angajat, alteori insa simti ca te-ar putea ameninta independenta lor si te aperi sau contraataci, inabusind orice tentativa curajoasa.

Traind sentimentul natural si instinctual de a fi parinte, incep sa inteleg de ce este usor ca nevoia pentru putere, importanta si siguranta sunt manifestate prin facilitarea dependentei.

Mentinerea dependentei te face sa simti ca lucrurile nu se vor schimba, dar este un control aparent.
Nevoia de a fi important si de a-ti folosi la capacitate maxima resursele si ideile tale, poate rezulta in a-i tine pe ceilalti dependenti de cunostintele si capacitatile tale (calitatea ta).

Adesea stii teoretic (ceea ce e de facut, nu si comportamental) despre necesitatea esentiala de a lasa oamenii sa-si faca treaba, a delega si cu toate acestea, practica spune ca nu te poti abtine sa te implici covarsitor.

Lucrez adesea pe tema delegarii si cel mai adesea intalnesc acest stil parental cum l-am numit aici, care este de fapt o delegare incompleta dependenta si frustranta. Delegarea fara criterii de calitate iti permite sa te simti bine ca doar tu stiai de la inceput cum vroiai sa fie facute lucrurile, deci trebuie (off, din nou) sa le faci tu, la calitatea asteptata si necomunicata.

Te regasesti? Daca da, tine aproape pentru modalitati eficiente de delegare!

Sursa foto

This entry was posted in management and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Comments are closed.